Atelierele Albe

2.5g sare de masă (probabil iodată) + 1.5g amidon alimentar + 100ml apă de la robinet (băgaișsîrmanasluionașcu) primul coating pe hîrtia mizeră pe care abia am mai găsit-o (cel puțin din punctul de vedere al gramajului). Lăsată la uscat peste noapte. 12g AgNO3 + 100ml apă distilată al doilea coating. Uscare forțată, expunere imediată.

Negative vechi, calibrate pt VDB (Apli +K3) plus două teste cu film direct (Fomapan supradevelopat în Fomatol).

Expunerea a fost după ureche (peste 10min, în orice caz). Spălare în apă de robinet (băgaișsîrmanasluionașcu) cu sare de lămîie, fixare în tiosulfat 5%. Tonare în Moersch MT1 1+19.

Later edit: Să nu uit că e groasă rău — tonarea trebuie făcută ÎNAINTE de fixare, altfel iese o mare porcărie!

În sfîrșit, am reușit să tonez cianotipiile ca la carte, cu baie alcalină și tanin de la mama lui, fără să mă mai prostesc cu ceaiuri, usturoi sau mai știe eu ce.

Din 50g de tanin am făcut 1l de toner din care folosesc cam 20ml la 1l de soluție de lucru. Albirea o fac în 10g Na2CO3 dizolvate în 2l de apă călduță. După spălarea completă în apă ușor acidă, scufund printul în sodă pentru 30s, după care îl clătesc la robinet și îl mut în toner unde îl las cam 10–15 minute, cu agitare aproape continuă. Spălarea finală am făcut-o în apă de la robinet, aproape 1oră.

După ce se usucă printul se închide la culoare destul de mult.

De multe ori am neglijat să aflu epunerea de bază pentru diferitele combinaţii de cerneală — film transparent — hîrtie dar zilele trecute am fost vrednic. În cazul de faţă m-a interesat folia transparentă de la Apli care, am mai spus, e ieftină şi destul de proastă.

În principiu prin expunerea de bază se înţelege cel mai scurt timp care trebuie expusă hîrtia pentru a obţine aceeaşi densitate sub partea acoperită de folie ca şi în partea neacoperită. Cu alte cuvinte este timpul cu care trebuie compensată absorbţia de către folia transparentă a radiaţiei (în cazul de faţă cea din jurul a 350–400nm).

Jumătate din hîrtie se acoperă cu o folie chioară, adică fără nimic tipărit pe ea.

După ce se developează printul, se fixează şi se usucă, se observă uşor că expunerea pentru care densitatea se egalizează este în jurul a 3–4minute. Prefer să merg pe 4 minute, pentru a lăsa loc de întors dacă doresc să reduc/tonez printul.

Concluzia e simplă: deşi ieftin şi prost din punctul de vedere al rezoluţiei, transparentele de la Apli sînt de două ori mai permisive decît cele de la Permajet care, la rîndul lor, sînt de şapte ori mai scumpe.

Pentru că alaltăieri mi-am cărat ciorcioboatele de la Ciprian înapoi acasă, ieri m-am apucat iar de printat. Acelaşi negativ (acelaşi apli jegos), aceeaşi hîrtie, coating la o singură mînă. Ca o noutate, revelatorul a avut o temperatură destul de ridicată, in jur de 40 °C iar în fixator am pus cîteva picături de bicromat, renunţînd la bicarbonat. Am mai avut la îndemînă o baie de tonare – Fomatoner Indigo extrem de diluat.

Se observă că tonerul nu mai are aproape nici o influenţă în cazul în care printul este deja fixat iar faptul că între tonare şi fixare intervine sau nu o spălare, iarăşi are puţină relevanţă. Tonerul nu are decît o acţiune de albire, fapt ce trebuie compensat prin supraexpunere — 1–2 minute am apreciat eu. Încă aştept să văd ce face un toner „adevărat“ precum cel cu seleniu de la Moersch.

Am găsit filmele astea transparente la un preţ de cinci ori mai mic decît cele de la Permajet. E drept că şi calitatea este inferioară: filmele atrag scamele şi praful ca la circ, rezoluţia este mult mai mică iar coatingul… „se vede vizibil“ — vorba lui Marcel. Însă ce mă supără cel mai mult este un banding scîrbos care apare şi în print, sper să îl rezolv modificînd setările driverului.

Pentru moment am aflat base exposure care e în jurul a două minute şi jumătate (aici Apli stă mult mai bine decît Permajet) şi am refăcut curba compensatoare.

For my google friends: Apli transparencies suck big time! It’s obsolete technology.