Atelierele Albe

De multe ori am neglijat să aflu epunerea de bază pentru diferitele combinaţii de cerneală — film transparent — hîrtie dar zilele trecute am fost vrednic. În cazul de faţă m-a interesat folia transparentă de la Apli care, am mai spus, e ieftină şi destul de proastă.

În principiu prin expunerea de bază se înţelege cel mai scurt timp care trebuie expusă hîrtia pentru a obţine aceeaşi densitate sub partea acoperită de folie ca şi în partea neacoperită. Cu alte cuvinte este timpul cu care trebuie compensată absorbţia de către folia transparentă a radiaţiei (în cazul de faţă cea din jurul a 350–400nm).

Jumătate din hîrtie se acoperă cu o folie chioară, adică fără nimic tipărit pe ea.

După ce se developează printul, se fixează şi se usucă, se observă uşor că expunerea pentru care densitatea se egalizează este în jurul a 3–4minute. Prefer să merg pe 4 minute, pentru a lăsa loc de întors dacă doresc să reduc/tonez printul.

Concluzia e simplă: deşi ieftin şi prost din punctul de vedere al rezoluţiei, transparentele de la Apli sînt de două ori mai permisive decît cele de la Permajet care, la rîndul lor, sînt de şapte ori mai scumpe.

La sugestia lui Loris Medici am efectuat pînă la urmă testul pentru determinarea expunerii de bază şi, normal, mi-am dat seama că am fost ignorant. Dacă pînă acum nu lăsam ca expunerea să depăşească 4minute, testul a indicat ca expunere de bază 9 minute — mai mult decît dublu! În mod normal acest test trebuia să îl fac încă de la început însă m-am luat cu altele şi am uitat complet de el. Acum trebuie să refac şi curba de compensare. Pînă atunci am găsit o suluţie de moment: înălbirea printului în toner.

Tonerul pe care îl am e un moft: nu are nici un aport la protejarea printului, doar îl colorează. Ieri am tot căutat diverse soluţii de tonare şi am ajuns la concluzia că unul dintre cele mai eficace şi ieftine este cel pe bază de seleniu.

În orice caz, poza are dinamica cea mai mare dintre toate pe care le-am scos pînă acum.